Pocăinţa sau Mărturisirea
Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este una din cele şapte Sfinte Taine din Biserica Ortodoxă.
Preotul şi piscopul sunt singurii slujitori îndreptăţiţi de a spovedi sau a primi mărturisirea păcatelor, deoarece numai lor li s-a conferit harul şi puterea de “a lega şi dezlega cele ce se întâmplă în poporul” Domnului.
Tot creştinul trebuie să se spovedească, chiar şi acela care crede că nu greşeşte şi nu păcătuieşte cu nimic. Căci spune Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: “De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi. De vom mărturisi păcatele noastre credincios este şi drept ca să ni se ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).
Bolnavii îndeosebi să poarte grijă să se spovedească şi să se împărtăşească; mai întâi pentru ca sfârşitul să nu-i prindă fără de veste şi nepregătiţi, adică nespovediţi şi negrijiţi (neîmpărtăşiţi); mai apoi ţinând seamă că Sfânta Împărtăşanie (Grijania), care este Însuşi Sfântul Trup şi Însuşi Sfântul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, nu este spre moarte, ci spre sănătatea trupului, a sufletului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
Mărturisirea păcatelor trebuie să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele făcute de la ultima spovedanie (sau care nu au fost mărturisite nici odată) şi să nu ascundă nimic din cele făptuite;
Spovedania să fie sinceră, şi făcută de bunăvoie.
Spovedania să fie secretă, adică făcută în taină.
Spovedania să fie făcută cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţa sinceră de a nu le mai face.
Nu este suficientă “simpla mărturisire sau înşirare a păcatelor fără pocăinţă adevărată şi fără hotărâre de îndreptare.” Spovedania făcută formal nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul Hristos: “De nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri” (Luca 13, 5). Hristos aşteaptă ca, de la o mărturisire până la cealaltă, creştinul să se ostenească a-şi îdrepta cât mai mult viaţa (să se aibă sub controlulul propriu), desăvârşindu-se în virtute.
Zilele şi posturile în care se face Spovedania
Spvedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului. “Putem alerga la duhovnic ori de câte ori simţim nevoia de a ne uşura sufletul de povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului şi nădejdea iertării”. Aşadar nu este rău ca un creştin să se spovedească de câte ori simte nevoia şi cât mai des. Unii zic: în fiecare săptămână.
Spovedania este însă legată mai ales de posturi.
Porunca a patra a Bisericii îmnvaţă să ne mărturisim păcatele la duhovnic de patru ori pe an, iar timpul cel mai bun de spovedanie este în cele patru posturi din an: al Sfintelor Paşti, al Crăciunului, al Sfintei-Mării şi al Sfinţilor Apostoli.
Atunci creştinul primeşte şi Sfânta Împărtăşanie, dacă are voie dela duhovnic, pe care este oprit să-l schimbe cineva –fără pricină întemeiată.
S-a împământenit greşitul obicei de a amâna împlinirea acestei datorii creştineşti abia în săptămâna cea din urmă a Postului, sau 10 minute înainte de începutul slujbei (!). Ori, cum preotul este ocupat cu săvârşirea sfintelor slujbe, nu are timp îndeajuns să mai primească şi Spovedania.
Şi chiar de ar avea el timp pentru aceasta, credinciosului nu-i mai rămâne nicidecum vreme pentru împlinirea canonului, ce i se va da.
Din aceste motive se cuvine ca Spovedania să se facă deja din prima săptămână a Postului, pentru ca să rămână timp din belşug pentru îndreptare şi curăţire, ca astfel să primească Sfânta Împărtăşanie cu toată vrednicia; căci tot postul cu acest rost a fost orânduit: “fiind el vreme de pocăinţă şi de îndreptare”.
Locul spovedaniei este biserica, şi anume înaintea icoanei Mântuitorului Hristos.
Numai cei bolnavi, sau cei care nu pot veni la biserică pot fi spovediţi acasă.
Biserica Ortodoxă nu îngăduie spovedania publică (colectivă, formală şi impersonală), şi nici prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, conferinţă – video, internet.
După ce duhovnicul a citit molitvele, în care roagă pe Dumnezeu să ierte păcatele celui ce se spovedeşte, urmează mărturisirea păcatelor, făcute de cel ce se spovedeşte, – fie că acesta răspunde la întrebările puse de duhovnic, fie că mărturiseşte singur păcatele sale.
Credincioşii care se spovedesc ajutându-se de o listă, pe care – spre ducere aminte şi-au notat păcatele săvârşite, să poarte de grijă, ca această listă să nu se rătăcească cumva şi să devină cunoscută altor persoane, care ar putea – cu sau fără rea intenţie să povestească şi altora. Când se întâmplă acest lucru în cele mai multe cazuri duhovnicul este acela, care e bănuit sau învinuit că a divulgat taina spovedaniei.
Biserica pedepseşte foarte aspru divlgarea Tainei Spovedaniei .
Pentru a preîntâmpina această primejdie duhovnicul sau cel care s-a spovedit să distrugă lista imedat şi în aşa fel ca aceasta să nu mai poată fi reconstituită.
După ce şi-a mărturisit păcatele creştinul îşi pleacă capul sub epitrahil, iar duhovnicul îi citeşte rugăciunea de dezlegare.
Dacă este cazul îi rânduieşte canonul sau epitimia.
Epitimiile (canonul sau cercetarea) sunt mijloace de pocăinţă: rugăciuni, metanii, fapte de milostenie, posturi, înfrânare de la anumite mâncări, fapte, patimi.
Cea mai aspră epitimie este oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru un anumit timp.
“Epitimiile nu urmăresc pedepsirea păcătosului ci ispăşirea păcatelor sale şi îndreptarea acestuia; ele sunt ajutoare, exerciţii de întărire în virtute şi de depărtare de la păcat”.